November 20th, 2011
Like Crazy
Din cand in cand apare cate un film pe care imi doresc atat de mult sa-l vad incat pana in clipa adevarului imi fac 1001 de scenarii in cap despre cat de mirobolant o sa fie. In unele cazuri asteptarea se merita (Last Night), in altele nu (The art of getting by), iar in cea din urma instanta sunt filemele care te fac sa ramai atat de stupefiat incat nu stii ce sa mai crezi.
Ei bine Like Crazy s-a incadrat cu succes in ultima categorie pentru ca la final de film inca ma scarpinam metaforic in cap gandindu-ma “ce naiba a fost asta?”.
Dar sa o luam cu inceputurile. Like Crazy ne prezinta povestea de dragoste dintre doi studenti aflati in ultimul an de facultate, el american – Jacob (Anton Yelchin), ea englezoaica – Anna (Felicity Jones). Cei doi incep sa se vada in ciuda faptului ca la finalul anului ea va trebui sa se intoarca in Anglia natala ca ii expira viza. Toate bune si frumoase pana in clipa in care Anna decide sa isi amane plecarea cu vreo 3 luni si astfel sa stea ilegal in tara tuturor posibilitatilor. Si acum incepe drama – dorind sa revina la iubitul pe care l-a lasat in urma timp de 7 zile, momarlanii aia de la aeroport nu o lasa si o deporteaza.
El incearca sa-si vada de viata lui, ea de viata ei, pana in seara cand el o suna pe ea si ea il cheama in vizita in Anglia.
Toate bune si frumoase pana cand cad la pace ca atata vreme cat nu sunt fizic impreuna e ok sa nu stie stanga ce face dreapta deci fiecare isi cam face cate o relatie pe continentul sau (intra in scena Jennifer Lawrence).
Jacob mai vine o data in Anglia, cand in timpul unei cine tatal Annei sugereaza ca cei doi sa se casatoreasca si astfel sa rezolve problema vizei. Mai trece o bucata de film cu fiecare pe continentul lui, Jacob isi vede de treaba impreuna cu Samantha (Jennifer de mai sus) pana cand primeste un telefon de la o Anna plangand si zicandu-i cat de dor ii e de el si cum ceea ce au ei e unic si nimeni nu poate sa o faca sa se mai simta asa.
Surprize surprize – cei doi se casatoresc, ambasada e din nou anti-viza, cei doi se cearta, fiecare se intoarce in coltul lui de lume si-si vede de viata pana cand suna ambasada sa o anunte pe Anna ca si-a primit viza si se poate intoarce oricand in State, telefon care vine fix in seara cand actualul ei iubit Simon o cere de nevasta si ea zice nu.
A doua zi isi iau ramas bun – Anna de la Simon si Jacob de la Samantha si Anna zboara spre sotul ei.
Ajunge acolo, toate bune si frumoase, cei doi fac un dus impreuna si isi amintesc de primele momente ale relatiei lor.
Sfarsit
Acum sincer – like wtf?!
Oky e indie, premiat etc etc etc dar nu am simtit o prea mare emotie acolo. N-am simtit nebunia, durerea de a pierde pe cineva, imposibilitatea de a fi cu persoana respectiva, chinul care mi se parea esential pentru un film care isi asuma un titlu superlativ si intens ca Like Crazy. Era ca si cum ai asculta o melodie cu atat de mult potential dar la un volum obscen de mic sau ca si cum ai stricat bunatate de whiskey punandu-i prea multa gheata in pahar.
Mi s-a parut plat, lipsit de dimensiune, ca si cum jocul lui si jocul ei se amestecau in fundal intr-o pata stearsa de ceai. Priveam la ei si asteptam sa se intample ceva mai exaltant. Am asteptat in van. Chiar si jumatatile lor de care s-au descotorosit fara prea mari menajamente si care n-au opus pic de rezistenta s-au lipit de aceeasi pata de ceai.
De cand e tradarea atat de blanda si de calma si de usor de inteles? Unde e dom’le absolutismul? Unde e tirania si posesivitatea sentimentelor? Unde?!
In concluzie m-a cam dezamagit pentru ca e lipsit de unghiuri si colturi in care se pot taia personajele. Totul e acceptat si asumat cu resemnare. Iar o dragoste atat de mare, pentru care au luptat atat de mult n-ar trebui scrisa pe o hartie ingalbenita de vreme, cu o cerneala apoasa. Ea ar trebui scrisa pe o hartie alba, lucioasa, cu tus negru care sa contrasteze si sa arate ambivalenta si pendularea intre cele doua stari, intre cele doua iubiri si intre cele doua continente.
Ce mi-a placut in schimb au fost imaginile din care a fost alcatuita relatia lor care ar face un album de poze reusit, dar cam atat.
Iar pentru hatării care or sa-mi sara in cap ca iar sunt lipsita de sentimente – dragilor ăsta e fix genul de film care ar trebui sa ma miste pana la radicina firului de par si cu care ar trebui sa empatizez usor pe principiu ca e natura umana, e dragoste nebuna care te face sa renunti la tot si la toate si tradarea care cel putin teoretic ar trebui sa te faca sa-ti fie sila de tine. Dar nu. N-am putut sa empatizez cu nimic de pe acolo pentru ca pulsul mi-a ramas constant si nu i-am vazut ca se chinuie.
Teh end
